Era o zi limpede, din acelea în care cerul pare mai aproape de pământ, iar lumina cade peste munți fără să lase loc de umbre. Mă plimbam pe la poalele Bucegilor, pe o cărare tăcută, cu pași rari, privind în sus.
Crucea de pe Caraiman strălucea în lumină, fixată parcă între cer și pământ. Nu domina locul. Îl completa. Părea că nu fusese pusă acolo, ci că fusese așteptată. Am rămas pe loc, privind-o. Nu ca pe un obiect, ci ca pe un semn.
Atunci, fără să aud pași, fără să simt apropiere, am realizat că nu mai eram singur.
Lângă mine stătea un bătrân. Nu știu de unde venise. Se uita și el în sus, spre Cruce, cu o liniște pe care nu o poți imita. A zâmbit ușor și, fără să mă privească, a spus:
„Măi băiete… locul ăsta nu-i ales de oameni de azi. Așa mi-a spus și mie bunicul meu, și lui i-a spus al lui… și tot așa. Legenda asta nu s-a scris în cărți. S-a dus din generație în generație.
Pe vremea lui Decebal, aici, sus, unde vezi tu crucea, se adunau înțelepții dacilor, Sfatul bătrânilor.
Nu veneau pentru vorbe ci veneau pentru hotărâri.
Și stăteau tăcuți… privind peste munți, peste ape, peste tot ce însemna Marea Țară a Geților.
Nu ca noi. Ei vedeau altfel.
Și într-o zi… au înțeles.
Au simțit că vor veni vremuri în care Dacia va trece prin foc și sabie.
Nu s-au temut. Au tăcut. Și atunci au făcut ceva ce nu ținea de vremea lor. Au lăsat locului o energie… o așteptare. Ca un legământ.
Unul dintre bătrâni ar fi spus:
„Când va veni vremea… aici se va ridica un semn. Nu pentru noi. Pentru cei care vor înțelege jertfa.”
Au trecut veacurile.
Oamenii au uitat vorbele…dar locul nu.
Și când au venit alții, după războaie, fără să știe de ce, au urcat aici…și au ridicat Crucea.
Așa că să ții minte…Crucea asta nu-i doar din fier. E răspunsul la o chemare veche. Pentru cei care au trecut prin foc și sabie. Și pentru cei care trebuie să nu uite.”
A tăcut.
Am vrut să spun ceva, dar nu mi-am găsit cuvintele.
Când m-am întors spre el… nu mai era.
Am rămas singur, privind din nou spre Cruce. Dar nu mai vedeam doar un monument.
Vedeam un loc care a fost ales de două ori.”
Povestea lui Decebal din Asociatia Dacilor Nemuritori
